Pe Lumina Mică, nimic nu rămânea ascuns prea mult timp. Mai ales timpul.
În Sala Marelui Cristal al Luminii, șase fire subțiri de lumină pluteau în aer. Cinci străluceau stabil. Una tremura. Nu era ruptă. Era… trasă.
Ca și cum cineva o întindea din celălalt capăt al Universului.
Tick stătea pe vârfuri, încercând să vadă mai bine.
— Spune-mi că nu e departe.
— Nu e departe.
— Serios?
— Nu foarte.
Brățara de la mâna lui pulsa în același ritm cu firul instabil.
Tock a atins podeaua cu laba, apoi a închis ochii. Timpul avea miros pentru el. De data asta mirosea a apă, aer umed, metal… și ceva foarte viu.
În mijlocul sălii, aerul s-a ondulat. O imagine s-a deschis ca o fereastră rotundă. O planetă albastră s-a rotit încet în lumină.
Oceane largi. Nori albi. Orașe care licăreau.
Firul tremurător se conecta direct la ea.
— Planeta Albastră.
Tock a dat din coadă. Confirmare.
— Ora furată e acolo.
Nimeni nu a spus „nu mergeți”. Nimeni nu a spus „așteptați”. Firele nu așteaptă. Timpul nici atât.
Tick a întors brățara pe încheietură. Un cerc minuscul de lumină s-a desfăcut în aer, iar din el a crescut o navetă cât o cutie de pantofi. Rotundă. Argintie. Foarte mândră de ea.
— Nu comenta dimensiunea. E eficientă.
Tock a sărit primul înăuntru. Naveta a vibrat ușor, apoi a dispărut. Nu prin viteză. Prin pliere.
Universul s-a strâns o clipă în jurul ei. Și s-a deschis din nou… deasupra Pământului.
— Îmi place planeta asta. Are oceane. Oceanele sunt promițătoare.
Au aterizat într-o grădină. Nu planificaseră asta. S-a întâmplat.
Când trapa s-a deschis, Tick a ieșit primul. S-a oprit. A privit în sus. A mai privit o dată.
— Nu-mi place proporția asta.
Florile erau cât copacii. Tulpinile lor urcau ca niște coloane verzi, iar petalele aruncau umbre colorate peste navetă.
O furnică a trecut pe lângă ei. Nu grăbită. Determinată. S-a oprit. I-a analizat.
Tock a înghețat.
— Dacă ne adoptă?
Furnica a decis că nu meritau efortul și și-a continuat drumul.
— Suntem mici, a spus Tick.
— Suntem foarte mici, a confirmat Tock.
O umbră albastră a coborât peste ei. Aripile unui fluture uriaș au bătut lent, ca niște pagini întoarse. Vântul produs de ele aproape i-a răsturnat.
Tock a încercat să latre. S-a auzit un scârțâit.
— Refuz acest sunet.
Brățara lui Tick s-a aprins.
— Protocol de adaptare.
Lumina i-a cuprins. Grădina a început să coboare. Tulpinile s-au micșorat. Furnica a devenit doar o furnică. Fluturele, doar un fluture.
Tock a lătrat din nou. Normal.
— Mult mai bine.
Tick a privit orașul din depărtare. Zgomot. Mișcare. Ceasuri. Atât de multe ceasuri.
— Aici timpul e măsurat. Nu crescut.
A rămas o clipă nemișcat, ascultând. Apoi și-a atins brățara. Firul încă tremura, invizibil.
— Cineva a învățat să tragă de timp. Iar dacă tragi suficient de tare… se poate rupe.